Bine ati venit pe laboratorul de fizica! :)

joi, 8 martie 2012

Misteriosul experiment Philadelphia


„Daca as fi stiut la ce va duce descoperirea mea, m-as fi facut ceasornicar” – Albert Einstein.

Pe marginea misteriosul Proiect Rainbow (Curcubeul), cunoscut mai degraba ca Experimentul Philadelphia, au curs rauri de cerneala timp de aproape sapte decenii, fara ca vreun singur cercetator sa poate oferi un raspuns multumitor legat de ceea ce se presupune ca s-ar fi intamplat cu distrugatorul USS Eldridge in 1943. Daca pentru unii, totul nu este decat o farsa a unor minti prea infierbantate, realitatea unor cazuri, multa vreme secrete (vezi Proiectul Manhattan prin care se realiza prima bomba atomica, sau Proiectul Habbakuk prin care se construia un portavion de gheata), nu a facut decat sa dea apa la moara celor care cred ca bizara teleportare a vasului american, din timpul celui de al doilea Razboi Mondial, este si acum o realitate bine ascunsa de autoritatile de la Washington.

Un presupus proiect condus de Albert Einstein si Nikola Tesla

Inca din 1930, cercetatorii americani analizau la Universitatea din Chicago posibilitatea de a face un corp invizibil prin intermediul electricitatii, activitate condusa, din cate se pare, de controversatul om de stiinta sarb, Nikola Tesla . Noua ani mai tarziu, proiectul era mutat la Universitatea de Studii Aprofundate din Princetown, acolo unde era cooptat in echipa de cercetatori si germanul Albert Einstein. Rezultatele studiilor nu au fost date niciodata publicitatii, sporind aura de mister a acestora, desi legendele urbane tesute in jurul lor spun ca invizibilitatea obiectelor fusese atinsa, chiar daca reusita nu implica decat obiecte de mici dimensiuni. Era punctul de plecare al celui ce avea sa devina unul dintre cele mai bizare si mai controversate proiecte din istorie, Experimentul Philadelphia.

Se pare ca in data de 28 octombrie 1943, in portul orasului Philadelphia, oficialii armatei americane pusesera la dispozitia cercetatorilor distrugatorul USS Eldridge pentru a testa efectele invizibilitatii asupra navelor de lupta. Ceea ce a urmat, se va dovedi un scenariu demn de filmele de groaza.

Conform legendelor tesute in jurul acestui experiment, la scurt timp de la pornirea puternicelor generatoare electrice instalate pe nava, USS Eldrige a fost acoperita de o ceata alb-verzuie care in cateva minute parea sa devina materiala. La scurt timp dupa aceasta, nava disparea din campul vizual si de pe ecranele radarelor pentru aproximativ 5 minute pentru ca, in momentul reaparitiei sa prezinte martorilor o imagine de cosmar. Multi dintre membrii echipajului erau carbonizati total sau partial, unii prezentau simptome de nebunie sau disparusera fara urma, in timp ce altii era integrati in structura metalica a navei. Martorii declarau ca USS Eldridge aparuse brusc la baza navala din Norfolk, la peste 600 de kilometri departare, pentru ca apoi, sa dispara in numai cateva minute, la fel de misterios precum aparuse. Oficialii armatei opreau, in regim de urgenta, experimentul, trecand totul sub tacere ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

Martorul misterios

Daca Experimentul Philadelphia avea loc in anul 1943, in plin Razboi Mondial, primele referiri la acest caz apareau, in mod straniu, de abia 12 ani mai tarziu, in 1955.

La 12 ianuarie 1955, Morris K. Jessup, profesor de matematica si fizica, astronom amator si autor al cartii intitulate „Cazuistica OZN-urilor” primea o scrisoare misterioasa de la un anume Carlos Allende, in care erau redate, in detaliu, amanunte legate de disparitia ditrugatorului USS Eldridge, precum si simptomele ciudate ale putinilor supravietutori ai echipajului. Jessup avea sa fie socat de cele aflate. Din scrisoare reiesea ca marinarii de pe nava americana fusesera lasati la vatra din motive neelucidate, acolo unde efectele secundare ale teleportarii deveneau din ce in ce mai evidente. Allende descria cazul unui supravietuitor al experimentului care, aflandu-se la masa impreuna cu familia, s-a ridicat brusc, si-a luat palaria si a iesit prin perete fara ca cineva sa ii mai dea de urma vreodata. Un alt caz mentionat in scrisoare era cel al unui alt membru al echipajului care, in timpul unui conflict iscat intr-un local public, disparea fara urma in timp ce lovea mai multi oponenti. Allende atasase scrisorii, mai multe articole ambigue legate de presupusul experiment, articole ce aparusera in presa vremii, fara a da insa prea multe date concludente.

Reticent in fata unor asemenea informatii, Jessup ii va scrie misteriosului sau corespondent, folosind adresa de pe plic, cerand mai multe detalii legate de respectivul experiment si de persoanele implicate in acesta. Raspunsul nu va veni decat cateva luni mai tarziu, de data aceasta semnat cu numele Carl Allen, in care ciudatul martor declara ca nu poate oferi datele cerute dar ca este gata sa se supuna unei sedinte de hipnoza. Convins ca este victima unei farse de prost gust, Jessup va intrerupe corespondenta.

Trecusera deja doi ani de la aceasta intamplare bizara, atunci cand matematicianul era chemat la sediul Biroului de Investigatii al Marinei Militare din Washington (Office Naval Research – ONR) pentru a da declaratii legate de cartea pe care o publicase cu ani in urma. Intrigat, Jessup se prezinta la sediul ONR acolo unde, spre marea sa surpriza, i se cere sa dea explicatii in legatura cu notele scrise de mana pe un exemplar din „Cazuistica OZN-urilor”, exemplar care sosise la ONR de la aceeasi adresa ca si scrisorile pe care Morris K. Jessup le primise in urma cu doi ani.

Notele pareau scrise de trei personaje (Domnul A, Domnul B si Jemi), cu stilouri de culoare diferita si cu semne de punctuatie insirate fara nicio logica aparenta. Jessup recunoaste scrisul Domnului A ca fiind cel al lui Carlos Allende/ Carl Allen, si ramane surprins de cunostintele avansate ale acestuia, precum si ale celorlalte doua personaje, in domeniul aviatiei, al principiilor de functionare ale OZN-urilor precum si de relatarile halucinante legate de Experimentul Philadelphia si diferite rase de extraterestri aflate pe Terra.

Desi este convins ca totul nu este decat o continuare a farsei din 1957, Jessup este surprins de interesul aratat de oficialii ONR pentru scrisorile primite de la Allende dar si de, paradoxal, informatia conform careia adresa de la care fusesera expediate acestea nu este decat adresa unei ferme parasite si de insistenta cu care oficialii incercau sa il determine sa creada ca autorul scrisorilor este un psihopat.

Matematicianul nu a reusit sa mai gaseasca un raspuns la informatiile mai mult decat bizare cu care era, practic, bombardat. La 20 aprilie 1959, el era gasit mort, in propriul garaj, asfixiat cu gaze de esapament. Daca totul parea o sinucidere datorata unei depresii, bine cunoscuta, de altfel, de membrii familiei, nu putini au fost aceia care au crezut ca moartea sa nu era una intamplatoare ci se datora, mai degraba, datelor pe care le obtinuse in legatura cu Experimentul Philadelphia.

Argumente pro si contra

Pentagonul a negat in repetate randuri orice implicare in presupusul proiect de teleportare/invizibilitate al navei USS Eldrige din 1943. Cu toate acestea, chiar daca argumentele aduse de oficialii armatei americane par pertinente la o prima vedere, pentru adeptii teoriei conspirationiste, si nu numai pentru ei, Experimentul Philadelphia nu este altceva decat unul dintre sutele de cazuri reale, ascunse cu grija de privirile curioase ale opiniei publice.

Pare greu de crezut, asa cum sustine Pentagonul, ca un proiect de o asemenea amploare sa fie realizat ziua in amiaza mare, intr-un port in care oricine putea sa vada presupusa teleportare. De altfel, marturiile veteranilor de pe distrugatorul american, precum si jurnalul de bord din acea perioada, aratau clar ca USS Eldrige nu numai ca se afla in misiune in Bahamas, dar nici macar nu a acostat in portul Philadelphia in decursul anului 1943. Mai mult, singurul martor al acestui eveniment, misteriosul Carl Allen, era de negasit.

Controversele apar insa in momentul in care, studiind arhivele mai multor ziare, oponentii variantei oferita de Pentagon descopereau primele declaratii oficiale ale reprezentantilor armatei americane. Din acestea reiesea faptul ca nicio nava nu fusese implicata in experiment dar, in mod ciudat, se recunoaste existenta unui proiect in care erau studiate efectele invizibilitatii asupra minelor marine.

Nu a fost trecuta cu vederea nici moartea bizara a lui Nikola Tesla, cel care se retrasese oficial din proiect inainte de presupusul Experiment Philadelphia, sustinand ca descoperirile sale vor fi folosite in detrimentul umanitatii si nu in folosul acesteia, asa cum intentionase. Dupa acest episod, Tesla este scos din sfera oamenilor de stiinta, fiind catalogat drept un savant nebun. La numai doua luni dupa evenimentul in discutie, Tesla este gasit mort in camera hotelului in care locuia, in timp ce toata arhiva, cuprinzand studii, note si schite ale experimentelor sale, a fost sustrasa de catre FBI si catalogata, pana in prezent, drept una secreta. Nu mai putin important in aceasta ecuatie este si misteriosul proiect initiat de Tesla, despre care savantul sarb sustinuse, in repetate randuri, ca va oferi lumii o arma care sa puna capat tuturor razboaielor.

La fel de ciudata pare si declaratia lui Albert Einstein, savantul care intr-un interviu acordat unei publicatii americane sustinea: „Daca as fi stiut la ce va duce descoperirea mea, m-as fi facut ceasornicar”. De altfel, se pare ca genialul fizician si-ar fi distrus, cu buna stiinta, o parte dintre documente, declarand celor apropiati ca omenirea nu este inca pregatita sa faca fata descoperirilor sale.

Ca si cum nu era de ajuns, moartea misterioasa a matematicianului Moriss K. Jessup, precum si scrisorile sau notele scrise de mana pe cartea sa, nu au facut decat sa adanceasca misterul din jurul Experimentului Philadelphia.

miercuri, 7 martie 2012

Experimente de fizica distractive!! Fizica poate fii si haioasa...

1.    Doza de aluminiu care se striveşte singura

Materiale necesare:
Ø o doză goală de aluminiu (de la o băutură răcoritoare),
Ø un cristalizor cu diametru mai mare decât cel al dozei,
Ø un cleşte suficient de mare cu care să puteţi apuca doza.

Umpleţi cristalizorul cu apă rece. Puneţi aproximativ 15 ml de apă în doza de aluminiu. Încălziţi doza de aluminiu cu ajutorul unei lămpi cu spirt până apa va începe sa fiarbă. Când apa ajunge la fierbere veţi observa vapori de apă ieşind prin orificiul dozei. Lăsaţi apa să fiarbă circa 30 de secunde. Folosind cleştele apucaţi doza, întoarceţi-o repede cu orificiul în jos şi introduceţi-o în apă. Veţi observa că doza se striveşte aproape imediat!
De ce s-a strivit doza? Când aţi încălzit doza aţi făcut ca apa din doză să fiarbă. Vaporii de apă generaţi au scos aerul afară din doză. Când doza s-a umplut cu vapori de apă, aţi răcit-o brusc întorcând-o şi băgând-o în apă. Răcirea dozei a făcut ca vaporii de apă să condenseze, creând un vid parţial. Presiunea extrem de mica a vidului parţial a făcut posibil ca presiunea aerului din exterior să strivească doza de aluminiu.
O doză se striveşte când presiunea din afară este mai mare decât presiunea din interior, iar diferenţa de presiunea este mai mare decât doza poate suporta. De obicei presiunea aerului dintr-o doză deschisă este egală cu cea a aerului din afara. Totuşi, în acest experiment, aerul a fost scos afară din doză şi înlocuit cu vapori de apă. Când vaporii s-au condensat, presiunea din interior a devenit mult mai mică decât presiunea aerului din afara. Aerul din afara dozei a strivit cutia.
Când vaporii de apă din interiorul dozei au condensat, doza era goala. V-aţi fi aşteptat ca apa din cristalizor să umple doza prin orificiul acesteia. O mică parte din apa din cristalizor poate va pătrunde în doza, totuşi apa nu poate pătrunde în doză suficient de repede pentru a o umple înainte ca aerul din afara să o strivească.


2.    Stafidele care dansează

Materiale necesare:
Ø 330ml sau 500ml de băutură răcoritoare acidulata incoloră (cum ar fi Sprite sau 7Up),
Ø un cilindru gradat sau un pahar înalt,
Ø câteva stafide.

Turnaţi băutură răcoritoare în cilindrul gradat sau în pahar. Observaţi bulele care se ridică de la fundul paharului. Acele bule sunt create de dioxidul de carbon, în forma gazoasa, care este eliberat din băutură.
Puneţi 6 sau 7 stafide în pahar. Priviţi-le pentru câteva secunde. Se scufundă sau plutesc? Continuaţi să le priviţi; Ce se întâmplă în următoarele minute?

Stafidele sunt mai dense ca apa, astfel când le puneţi la început în pahar ele se vor scufunda la fundul paharului. Băutura răcoritoare carbogazoasă eliberează bule de dioxid de carbon. Când aceste bule se lipesc de suprafaţa aspra a stafidelor, acestea vor fi ridicate datorita creşterii flotanţei acestora. Când stafidele ajung la suprafaţa, bulele se sparg iar dioxidul de carbon este eliberat în atmosferă. Astfel stafidele pierd din flotabilitate şi se vor scufunda. Această mişcare de ridicare şi scufundare a stafidelor va continua până când majoritatea dioxidului de carbon din băutură va fi eliberat în atmosfera şi aceasta va deveni plata. Mai mult, cu timpul stafidele se vor îmbiba cu lichid şi vor deveni prea grele pentru a se ridica la suprafaţă.
Acest experiment poate fi făcut practic cu orice obiect cu suprafaţa aspra şi cu densitate cu puţin mai mare ca a apei (de exemplu bucăţi de paste făinoase - melcişori).
Băuturile carbogazoase sunt preparate prin îmbutelierea acestora în recipiente sub înalta presiune cu dioxid de carbon. Această presiune face ca dioxidul de carbon să se dizolve în lichid. Când deschideţi o sticlă sau doza de băutură carbogazoasă, zgomotul pe care îl auziţi se datorează dioxidului de carbon ce iese afară din recipient. Când recipientul este deschis, scăderea presiunii permite ca o parte din gazul dizolvat sa fie eliberat din lichid. Astfel se produc bulele dintr-o băutură carbogazoasă.
O alta posibilitate de a efectua acest experiment este de a genera dioxid de carbon folosind reacţia dintre praful de copt şi oţet. Umpleţi până la jumătate  paharul (cilindrul gradat) cu apă. Adăugaţi o linguriţă de praf de copt şi amestecaţi până se dizolvă complet în apa. Adăugaţi 6 sau 7 stafide în pahar. Turnati apoi ÎNCET oţet în pahar, până îl umpleţi pe 3 sferturi. Oţetul şi praful de copt vor reacţiona şi vor produce bule de dioxid de carbon, iar stafidele vor „dansa” la fel şi în băutura carbogazoasă.


3.    Balonul rezistent la foc

Materiale necesare:
Ø două baloane rotunde,
Ø chibrituri,
Ø apă.
Umflaţi unul dintre baloane şi legaţi-l astfel încât să nu scape aerul. Puneţi 60 ml de apă în celalalt balon, apoi umflaţi-l şi legaţi-l bine.
Aprinde-ţi un chibrit şi ţineţi-l sub primul balon. Lăsaţi flacăra să atingă balonul. Ce se întâmplă? Balonul se sparge, poate chiar înainte ca flacăra să îl atingă. Aprindeţi un alt chibrit. Ţineţi-l exact dedesubtul apei din al doilea balon. Ce se întâmplă cu acest balon? Acest balon nu se sparge. S-ar putea să vedeţi chiar şi o mică pată de funingine pe partea balonului ce a intrat în contact cu flacăra.
De ce se sparge balonul fără apă la contactul cu flacăra? Flacăra încălzeşte orice este plasat în ea. Încălzeşte cauciucul din ambele baloane. Cauciucul din balonul fără apă devine atât de fierbinte, încât devine prea slab să reziste la presiunea aerului din interiorul balonului.
Cum se face că balonul cu apa în el rezistă la flacără? Când apa din balon este plasată în dreptul flăcării, ea va absorbi aproape toată căldura emisă de flacără. Astfel, cauciucul balonului nu se va mai încălzi aşa de tare. Deoarece cauciucul nu se încălzeşte excesiv, nu se slăbeşte şi balonul nu cedează.
Apa este un foarte bun absorbant de căldură. Este necesară o cantitate mare de căldură pentru a ridica temperatura apei cu 1 grad Celsius. Este necesară de 10 ori mai multă căldură pentru a ridica temperatura unui gram de apa cu 1 grad Celsius decât pentru a ridica temperatura unui gram de fier cu aceeaşi cantitate. Pe de alta parte, când se răceşte, apa eliberează o cantitate foarte mare de căldură. De aceea şi zonele mai apropiate de o întindere mare de apă (mare sau ocean) nu au temperaturi la fel de scăzute iarna ca interiorul continentului.





4.    Îndoind apa

Materiale necesare:
Ø un pieptene de nailon (plastic),
Ø un robinet de apă.

Daţi drumul la apa şi închideţi robinetul până când firul de apă care curge are aproximativ 1.5mm în diametru. Pieptănaţi-vă de câteva ori cu pieptenul. Apropiaţi apoi uşor dinţii pieptenului de firul de apă, circa 8-9 centimetri mai jos de robinet. Când dinţii sunt la mai puţin de 2,5 cm departe de firul de apă, acesta va începe să se curbeze către pieptene.
Apropiaţi pieptenele şi mai tare de firul de apă. Cum se modifică curbura apei în raport cu distanţa dintre pieptene şi firul de apă?
Modificaţi grosimea firului de apa ajustând robinetul. Cum afectează grosimea firului de apa gradul de curbură?
Electricitatea statică reprezintă acumularea unei sarcini electrice într-un obiect. O sarcină electrică apare atunci când două obiecte sunt frecate unul de altul. În acest caz, unii electroni trec de pe un obiect pe altul. Obiectul care pierde electroni devine încărcat pozitiv, iar cel care primeşte electroni devine încărcat negativ. Natura obiectelor are un efect important asupra numărului de electroni care trec de la un obiect la altul. Aceasta determină cât de mare este cantitatea de sarcină electrică ce se acumulează într-un corp. Nailonul şi părul sunt materiale care se electrizează puternic atunci când sunt frecate unul de celalalt.
Un obiect încărcat atrage particule mici, cum ar fi cele de praf. Sarcina dintr-un obiect face ca o sarcină complementară să apară într-un alt obiect apropiat de acesta. Sarcina complementară este atrasă de obiectul încărcat. Dacă sarcina complementară se formează pe ceva minuscul, cum ar fi particulele de praf, aceste particule se vor deplasa către obiectul încărcat. De aceea ecranul televizorului prinde praf mult mai repede decât suportul sau, de exemplu. Când un televizor funcţionează, un fascicul de electroni este trimis din spatele acestuia către ecran, încărcându-l astfel negativ. Sarcina de pe ecran atrage praful. 
Pieptenele atrage firul de apă în acelaşi fel. Sarcina din pieptene atrage moleculele de apa. Deoarece moleculele din firul de apă pot fi mişcate cu uşurinţă, acesta se îndoaie către pieptene.
Când vă pieptănaţi părul cu un pieptene de nailon, atât pieptenele cât şi părul devin încărcate. Pieptenele şi părul acumulează sarcini opuse. Deoarece firele individuale de păr acumulează acelaşi tip de sarcină, se vor respinge unul pe altul.
Electricitatea statică este o problemă mai gravă atunci când umiditatea este scăzută. Când umiditatea este ridicata, majoritatea suprafeţelor sunt acoperite cu un film subţire de apa. Când obiectele acoperite de un film de apă sun frecate unul de celalalt, apa împiedică electronii să sară între obiecte.


5.    Cromatografie cu bomboane

Materiale necesare:
Ø bomboane M&M, Skittles sau altele asemănătoare (câte una din fiecare culoare),
Ø hârtie de filtru (se poate folosi şi hârtia de la un filtru de cafea sau sugativa),
Ø un cilindru gradat (cu diametrul mai mare de 4 cm),
Ø apă (preferabil distilată),
Ø sare de bucătărie (neiodata),
Ø un creion (pixul, stiloul sau carioca nu pot fi utilizate pt. acest experiment),
Ø un foarfec,
Ø o riglă,
Ø 6 scobitori,
Ø folie de aluminiu,
Ø o sticlă de 2 litri cu capac.

Cu ajutorul foarfecului tăiaţi din hârtia de filtru un pătrat cu latura de 8 cm. Desenaţi cu creionul o linie la 1 cm de una din marginile hârtiei. Faceţi 6 puncte cu creionul, egal distanţate de-a lungul liniei desenate, lăsând aproximativ 0.5cm între marginea hârtiei şi punctele cele mai apropiate de margine. Sub linie, etichetaţi fiecare punct, în  funcţie de culoarea fiecărei bomboane folosite (de exemplu G pentru galben, V pentru verde, Ab pentru albastru, M pentru maro, etc.).
În continuare vom face soluţii ale culorii din fiecare bomboana. Luaţi o bucată de folie de aluminiu (aproximativ 20cm x 10cm) şi întindeţi-o bine pe masă. Puneţi 6 picături de apă distanţate egal de-a lungul foliei. Puneţi câte o bomboană pe fiecare picătură. Aşteptaţi aproximativ 1 minut până când culoarea de pe bomboană se dizolvă în apă. Înlăturaţi bomboanele şi aruncaţi-le.
Acum vom „puncta” culorile pe hârtia de filtru. Muiaţi vârful unei scobitori într-una din soluţiile colorate şi apoi atingeţi-o uşor de punctul etichetat corespunzător de pe hârtia de filtru. Folosiţi o atingere foarte uşoară, astfel încât punctul de culoare să rămână mic, maxim 2mm în diametru. Folosiţi câte o scobitoare pentru fiecare culoare.
După ce punctele de culoare de pe hârtie s-au uscat, repetaţi procesul de încă 3 ori, lăsând punctele să se usuce după fiecare aplicare.
După ce hârtia s-a uscat, împăturiţi-o în jumătate astfel încât să stea în picioare singură, cu îndoitura pe verticală şi cu punctele în partea de jos.
În continuare vom prepara o soluţie de developare. Asiguraţi-vă că sticla de 2 litri este bine clătită. Puneţi un litru de apă în sticla în care adăugaţi 1cm3 de sare de bucătărie. Puneţi capacul şi agitaţi bine până când sarea se dizolvă complet în apă. Astfel aţi obţinut o soluţie de sare cu concentraţie 1%.
Turnaţi acum soluţia de sare în cilindrul gradat până la o nivelul de 0.5cm. Nivelul soluţiei trebuie să fie suficient de mic astfel încât atunci când puneţi hârtia de filtru în ea, punctele colorate să fie iniţial deasupra nivelului soluţiei. Ţineţi hârtia de filtru cu punctele în jos şi puneţi-o în cilindrul gradat conţinând soluţia de sare.
Observaţi ce se întâmplă cu soluţia de sare! Aceasta va urca pe hârtia de filtru datorită acţiunii capilare a hârtiei de filtru.
Observaţi ce se întâmplă pe măsura ce soluţia de sare urcă pe hârtia de filtru! Petele de culoare urcă pe hârtie împreună cu soluţia salină. Culorile din unele bomboane sunt făcute din mai mulţi coloranţi, şi putem observa cum se separă culorile pe măsură ce benzile urcă de-a lungul hârtiei. Culorile se separă deoarece unii coloranţi se lipesc de hârtie iar alţii sunt mai solubili în soluţia de sare. Rezultatul acestor diferenţe va fi obţinerea de benzi de înălţimi diferite pe hârtia de filtru.
Acest proces se numeşte cromatografie. Soluţia de sare se numeşte faza mobilă iar hârtia faza staţionară. Se utilizează termenul de „afinitate” pentru a descrie tendinţa culorilor de a prefera o faza faţă de cealaltă. Culorile care urcă cel mai departe au mai multă afinitate pentru soluţia salină (faza mobilă), culorile care urcă cel mai puţin au mai multă afinitate pentru hârtie (faza staţionară).
Când soluţia de sare ajunge la aproximativ 1cm de marginea superioară a hârtiei, scoateţi hârtia din soluţie. Aşezaţi-o la uscat pe o suprafaţa curată, dreaptă.
Comparaţi punctele de la diferite bomboane, observând asemănările şi deosebirile. Care bomboane conţin amestecuri de coloranţi? Care dintre ele par a avea un singur colorant? Observaţi dacă culorile similare de la bomboane diferite urcă la fel de mult pe hârtia de filtru.
Puteţi repeta experimentul cu alt tip de bomboane şi compara rezultatele.


6.     Scafandrul cartezian

Materiale necesare:
Ø un pliculeţ de ketchup (de genul celor care se găsesc în restaurantele tip fast-food). Alternativ se pot folosi şi bomboane de ciocolata ambalate ermetic (mini Milky Way, de exemplu),
Ø o sticlă transparentă de 1 sau 2 litri.

Puneţi pliculeţul de ketchup într-un vas cu apă şi vedeţi dacă pluteşte. Pentru acest experiment veţi avea nevoie de un pacheţel care abia pluteşte.
Puneţi pliculeţul de ketchup selectat în sticla, după care umpleţi la maxim sticla cu apa şi puneţi-i capacul. Aveţi grijă să fie bine strâns. Aplicaţi presiune pe marginile sticlei cu apă. Ce se întâmplă?
Pliculeţul sau bomboana au o mică bulă de aer prinsă înăuntru. Atunci când aplicaţi presiune pe sticlă, creşte presiunea în interiorul sticlei. Aceasta va comprima aerul din interiorul pliculeţului, ceea ce va duce la modificarea densităţii echivalente a pliculeţului. Când aerul din pliculeţ este suficient de comprimat, densitatea pliculeţului va deveni mai mare decât cea a apei, iar pliculeţul se va scufunda. Când presiunea în sticlă revine la normal, aerul din pliculeţ se va extinde, crescând flotabilitatea pliculeţului, iar acesta se va ridica în partea de sus a sticlei.